Bartolomeu Doinas: Lisabona și o călătorie la "capătul lumii"

Am citit undeva, nu mai știu unde, un îndemn de genul că să-ți faci timp să mergi măcar o data pe an într-un loc nou. Perfect, am zis, mai ales că venea “mănușă” pe o mai veche idee a mea… de a calatori cât de mult posibil și în cât mai multe țări cu putință.

Așa că, punând în aplicare rezoluția de mai sus, mi-a încolțit în minte… Lisabona. “Vânam” această destinație de mai mult timp, însă șansa mi-a surâs abia în decembrie, anul acesta. Și dacă tot am ajuns la Lisabona, am trecut și pe la Cascais, Sintra și Capul Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale. De unde și idea cu “capătul lumii”. Pentru că, până să înceapă Era Marilor Descoperiri Geografice, se credea că aici, la Cabo da Roca, este capătul lumii. De altfel, poetul lusitan Luis de Camoes descria acest loc ca “acolo unde uscatul se termină și începe marea”…

Am zburat cu o cursă WizzAir, plătind 408 lei pentru un bilet dus-întors. Se putea și mai bine, parcă vreo 318 lei dus-întors, dar așa e când nu acționezi la timp și stai după alții care… nu mai vin. La Lisabona se poate ajunge și cu BlueAir, ca să rămân tot în registrul low cost.

Zborul e destul de lung, de aproximativ 4 ore, însă la dus mi-a ținut companie Liliana, care lucrează în Oeiras, un orășel situat lângă Lisabona, în drumul spre Cascais. Fire sociabilă, de la ea am luat primele lecții de protugheză. Mai exact, de pronunție în portugheză. Care, a propos, mi se pare o limbă mai ciudată decât îmi închipuiam eu.

Tot Liliana mi-a descris și o imagine deloc de invidiat a portughezilor. Și surprinzătoare, aș zice. Astfel, am înțeles că ar fi cam leneși și nedescurcăreți. Și că nu-și asumă responsabilități. Mă rog, așa îi vede ea, din postura de angajat al unei familii portugheze (probabil mai înstărita). Spuneam că nu m-aș fi așteptat la o astfel de caracterizare ținând cont că foarte mulți portughezi muncesc în statele mai dezvoltate ale Europei occidentale și mă îndoiesc că, având astfel de “calități”, s-ar fi impus pe piața vestică.

Oricum, ca turist nu ajungi să-i cunoști atât de îndeaproape. Mai ales că portughezii sunt conștienți de “cartea turistică” pe care o joacă țara lor și sunt amabili cu vizitatorii, de la care câștigă bani frumoși.

De la aeroport se poate ajunge în oraș prin mai multe posibilități. Pentru costuri mai mici, cred că două variante sunt mai bune.

Există o linie specială (Aerobus) care merge spre centrul orașului, stația finală fiind gara Cais do Sodre. La aeroport, stația de îmbarcare se află chiar la ieșire. Biletul costă 3,50 euro. Eu am coborât la stația Rossio (cu 2 stații înainte de punctul terminus) și am făcut vreo 30 de minute. Avantajul acestei variante e că apuci să vezi mai multe fațete ale orașului și să-ți creezi o imagine mai completă. Mă refer, în principal, la periferie, pe care nu ești tentat să o vezi altfel. Eu, ajungând noaptea, nu am văzut cine știe ce, dar am întrezărit niște blocuri cam ca pe la noi.

O a doua variantă ieftină e metroul. Eu l-am folosit la plecare/întoarcere. O călătorie costă 1,90 euro. De la stația Rossio până la aeroport, călătoria a durat circa 35 de minute. Aeroportul se găsește pe linia roșie a metroului.

Dacă folosiți metroul, atenție la întoarcere. Cred că stația de la aeroport are ieșire doar spre Terminalul 1 al aeroportului. În cazul meu, cursa spre București pleca de la Terminalul 2. Dar nu a fost motiv de panică pentru că există curse gratuite (shuttle) între cele două terminaluri, care nu durează mult (circa 5 minute) și pleacă la intervale relative scurte. Doar trebuie avut în vedere să lăsați o marjă de timp și pentru acest transfer.

Lisabona e un oraș în care ai ce vedea. Străduțele sale pitorești, așezarea pe un teren în pante, rămășițele construcțiilor medievale ce împânzesc orașul, apele ce o străjuiesc și lumea pestriță ce o populează îi conferă o frumusețe specială care, la final, iți creează o stare de mulțumire sufletească pentru faptul că ai ajuns până aici.

Personal, în afară de stadioanele da Luz și Jose Alvalade, fiefurile celor două celebre echipe de fotbal din localitate, Benfica și Sporting, nu știam ce s-ar găsi în oraș. Desigur că, înainte de a ajunge aici, m-am documentat și, astfel, mi-am făcut o listă de “must see”. Am încercat să văd cât mai multe în cele 2 zile pline pe care le-am avut la dispoziție pentru acest oraș.

Un aer aparte mi s-a părut că ar avea Piața Comerțului (Praca do Comercio), ce are deschidere la malul râului Tejo, pe al cărui estuar se situează capitala lusitană. Cândva, aici se găsea palatal regal, însă acesta a fost distrus de un puternic cutremur în anul 1755. Ceea ce se mai păstrează și dă un aer vintage aparte locului sunt treptele ce urcă din apele râului, străjuite de doi stâlpi, care întâmpinau în vremuri de mult apuse oaspeții importanți.

Tot în zona centrală poate fi admirat Castelul Sao Jorge, o fortificație situată pe o colină, ce a servit inclusiv ca reședință a regilor portughezi. Biletul de intrare costă 8,50 euro. De aici se poate admira întreg orașul aproape. De altfel, priveliștea mi s-a părut principala atracție a castelului. În interior se pot vizita rămășițele fostei fortificații, ziduri de piatră care pot fi escaladate pentru a vedea mai de sus.

Pentru o vedere panoramică asupra Lisabonei și a râului Tejo se poate apela și la Liftul din Santa Justa (Elevador de Santa Justa), un ascensor vechi, încă funcțional (în scop turistic), situat tot în zona centrală a orașului. Biletul de intrare costă 5 euro. De multe ori se face coadă aici, în general în timpul orelor de varf, deoarece nu acceptă decât vreo 20 de persoane la urcare/coborâre.

Interesante sunt și obiectivele ce se găsesc în Belem, cel mai vestic cartier al Lisabonei. În Belem se ajunge destul de ușor cu trenul. Se pleacă din gara Cais do Sodre și se coboară la a treia stație. Biletul de tren dus-întors costă 3 euro, iar călătoria durează aproximativ 10 minute.

Aici se află Padrao dos Descobrimentos, un monument dedicat descoperirilor. Iar portughezii stau foarte bine la acest capitol. Navigatorii lusitani au fost printre cei ce au inaugurat Era Marilor Descoperiri Geografice, iar un monument dedicat acestora era potrivit. În spatele acestui monument, pe caldarâm, se gasește o hartă a lumii realizată din dale de marmură. Văzând numeroasele inscripții ce atestă numele navigatorilor și anii când aceștia au descoperit rute și teritorii de pe tot globul pământesc realizezi măreția vechiului regat portughez din secolele XV-XVI, în contrast cu situația actuală a Portugaliei. De altfel, asta pare să fie și senzația pe care o lasă Lisabona, a unei măreții demult apuse.

Tot în Belem se găsește Torre de Belem, un turn fortificat ce avea cândva rol de apărare a orașului. Este construit pe o mică insulă ce stă în bătaia unor valuri uneori destul de puternice, ce mai stropesc turiștii neavizați și fotografii aflați în așteptarea unei capturi senzaționale, spre amuzamentul celorlalți privitori. Așa că, dacă vreți să faceți poze, și sigur o să vreți, pentru că locul are un aer romantic aparte, stați cu un ochi și la valurile care, chiar dacă par să nu anunțe vreun dezastru, în momentul în care se lovesc de maluri sau de trepte, stropesc binișor. Turnul se poate și vizita, însă eu am ajuns pe la asfințit, când acest lucru nu a mai fost posibil. Bănuiesc că din el se puteau face niște poze frumoase cu celălalt mal al estuarului râului Tejo, ce este dominat de o statuie uriașă a lui Iisus Hristos, asemănătoare cu cea din Rio de Janeiro. Am înțeles că a fost construită după o vizită efectuată în Brazilia de o înaltî față bisericească locală, care a vrut ca și în Lisabona să existe ceva asemănător. Poate și ăsta e un indiciu al “decăderii” lusitane: adică să încerci să copiezi fostele colonii…

De asemenea, în zonă se poate admira Mănăstirea Ieronimilor (Mosteiro dos Jeronimos), în care se află mormintele unor personalități portugheze precum celebrul navigator Vasco da Gama și poetul Luis de Camoes. În spatele mănăstirii se află mai multe muzee, dintre care am reținut unul dedicat ambarcațiunilor și unul cu profil de astronomie.

În partea de nord-est a orașului, pe malul aceluiași Tejo, se găsește Ocenariul (Oceanario de Lisboa), un loc unde se pot vedea numeroase specii de viețuitoare marine, specifice tuturor oceanelor planetei. Se ajunge cu metroul, iar stația la care trebuie coborât se numește Oriente (linia roșie). Biletul de intrare a costat 17 euro. 14 euro era intrarea la expoziția permanentă și un supliment de 3 euro se plătea pentru o expoziție temporară. Nu mi-am dat seama care ar fi fost expoziția temporară, de aceea cred că s-ar putea să fi plătit degeaba cei 3 euro. În interior se găsește un acvariu imens, cu “ferestre” mari din loc în loc, prin care se pot vedea pești care mai de care mai fioroși și ciudați: rechini, pisici de mare, baracude etc.. E interesant că, în anumite locuri, sunt amenajate niște canapele, astfel că poți să te uiți la acvariu ca la TV. În colțurile Ocenariului sunt amenajate habitate specifice fiecărui ocean, din zonele tropicale până la cele polare. Dacă ați văzut cumva și ocenariul (sau cum se numea el acolo) din Barcelona, să știți că cel din Lisabona nu mi s-a părut a fi peste acela. Poate și pentru că cel din Barcelona a fost primul pe care l-am vizitat… Dar, dacă nu ați mai văzut așa ceva, merită vizitat.

Fiind și singurele construcții de care auzisem eu în Lisabona, am ajuns și la stadioanele da Luz și Jose Alvalade. Acestea se găsesc în partea de nord a orașului. Pentru a ajunge la Estadio da Luz, fieful Benficăi, se ia metroul (linia albastră) și se coboară la stația Colegio Militar/Luz. Tot aici se găsește un mall (Centrul comercial Colombo), unde se pot face cumpărături la prețuri mai mici decât cele din magazinele situate în centru, pe principalele artere comerciale și turistice.

Pentru a ajunge la Estadio Jose Alvalade, fieful lui Sporting, se ia metroul (linia verde) și se coboară la stația Campo Grande. Stadionul găzduiește sub tribune numeroase spații comerciale: restaurante, magazine de tot felul, chiar și un supermarket (Lidl).

Pentru a călători mai eficient în Lisabona, mi-am făcut un abonament valabil 24h pentru linia de metrou, care a costat 6,50 euro. Cred că se impune dacă mergeți la stadioane și la Ocenariu, care sunt situate undeva spre periferie, la distanțe apreciabile de centru. Când am vizitat obiectivele din zona centrală nu a fost nevoie de mijloace de transport în comun, acestea fiind la distanțe relative apropiate unele de altele, ce puteau fi parcurse pe jos. Pentru o și mai mare eficiență, dacă aveți mai multe zile alocate vizitării Lisabonei, cred că procurarea unui Lisboa Card ar fi un lucru indicat. Oferă gratuități/reduceri la transportul în comun, vizitarea de muzee etc. Despre acesta se găsesc informații suficiente pe net, eu nu aș putea să dau niște informații actuale pentru că, la modul cum mi-am gândit eu itinerarul, nu părea profitabil, așa că nu mi-am luat.

Unde se poate mânca? În zona centrală, de la Piața Rossio până la Piața Comerțului este o stradă pietonală, unde se găsesc fel de fel de restaurante cu terase. Cu diferite specifice: de la cel portughez, normal, până la cele din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Chelnării se luptă pentru a atrage clienții și nu știu ce să mai facă să-i mulțumească mai mult. Cred că e ok, oricare dintre ele. Sau poți să îl alegi pe cel care are mai mulți clienți. Chiar și în decembrie s-a stat la terasă, pentru că afară a fost destul de cald, cam 18 grade temperatura maximă. Prețurile sunt rezonabile. Cu 10 euro se poate mânca chiar pe săturate. Bine, asta depinde de stomacul fiecăruia și, mai ales, de gustul fiecăruia. O bere costă circa 5 euro. De obicei e berea locală, Sagres, dar pot fi luate și alte sortimente.

Și a venit și ziua întâlnirii cu Oceanul Atlantic, la Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale. Aici se poate ajunge fie trecând prin Cascais, fie prin Sintra. Eu am ales să trec prima dată prin Cascais și la întoarcere prin Sintra.

Din Lisabona, gara Cais do Sodre, se poate ajunge la Cascais cu trenul (sunt curse regulate, cam la fiecare jumătate de oră). Biletul costă 2,65 euro, iar călătoria durează circa 35-40 de minute. Linia ferată este paralelă și foarte aproape de apă (la un moment dat râul Tejo se termină, ceea ce se vede din goana trenului fiind chiar Oceanul Atlantic), iar priveliștea e super. Traseul străbate mai multe orășele cochete, dintre care amintesc Estoril, celebru pentru circuitul de formula 1 pe care îl găzduiește. Sau, ca să fiu patriot, pentru faptul că aici și-a petrecut o parte din exilul său Regele Carol al II-lea al României.

Stațiune celebră în ofertele de vară ale agențiilor de turism de pe la noi, Cascais avea viață și în luna decembrie, deși nu mai face nimeni plajă acum. Totuși, comercianții de suveniruri și alte chestii pentru turiști aveau deschis. De asemenea, erau destul de multe restaurante ce se pregăteau în așteptarea clienților, semn că urmau a fi populate. Probabil de turiști, pe care mărturisesc că nu i-am văzut în număr atât de mare. Poate din cauza că am trecut prin Cascais la orele dimineții, până în prânz…

Peste drum de gară (sau în spatele ei, depinde cum ieși) se găsește stația de autobuze, unde se ajunge printr-un pasaj subteran. De aici se ia autobuzul cu numărul 403 (compania de transport SCOTTURB) care are ca stație terminus orașul Sintra, via Cabo da Roca. Și acesta are curse regulate, probabil la interval mai mici de o ora. Biletul până la Cabo da Roca costă 3,25 euro, iar călătoria durează circa 25-30 de minute, fără prea multe opriri. Și în acest caz drumul șerpuiește de-alungul Oceanului Atlantic, pe un mal înalt ce oferă o priveliște deosebită asupra întinderii de apă, trecând prin mai multe localități rurale ce au un aspect ingrijit. Stația se găsește chiar lângă Oficiul de turism, prima imagine care iți sare în ochi fiind cea a unui far vopsit în alb și roșu (emblematic pentru acest loc) pe care l-am recunoscut cu ușurință din pozele văzute pe net în momentul în care m-am documentat înainte de plecare.

La Capul Roca senzația pe care am trăit-o a fost cu totul specială. Personal, m-am aflat pentru prima dată în viața mea în fața unui ocean. Plus gândul că dincolo de apa asta multă e America. Unde visez să ajung de mic copil.

Malul abrupt, situat la peste 100 m deasupra nivelului apei, și valurile Atlanticului ce-l lovesc cu putere dau o senzație de sălbăticie peisajului, care te lasă, parcă, fără suflare. Portughezii au făcut foarte bine că nu au construit aici o stațiune, păstrând aspectul natural al locului și conservându-i, astfel, frumusețea. În apropiere, la o distanță de circa 1 km se găsește un sătuc.

La Cabo da Roca am rămas preț de vreo două ore, pentru că nu mă mai săturam de priveliștea ce mi se arăta. Am bătut drumul în susul și în josul monumentului ce atestă amplasarea la extrema vestică a Europei, în căutare de locuri pentru poze spectaculoase. Și se găsesc destule. Mersul pe poteca ce urmează linia malului înalt, combinat cu caracterul stâncos/accidentat al terenului sporesc senzația de periculozitate a demersului, amplificând, totodată, și senzația de aventură.

Am citit că multă lume consideră că vântul suflă cu putere aici. Chiar și gazdele mele de la hotel mă sfătuiau să-mi iau o haină groasă. Ei bine, mie nu mi s-a părut că e chiar așa. Am luat în față vânt mult mai puternic în alte locuri. Cum ar fi la Cavo Greco, în Cipru. Era luna octombrie, iar în față aveam Mediterana. Probabil depinde și de momentul când ajungi acolo, câteodată poate sulfa mai puternic, alteori e suportabil…

De la Capul Roca am plecat spre Sintra. Am luat din nou autobuzul cu numărul 403, ce avea să mă ducă într-acolo. Biletul costă 4,10 euro, iar călătoria durează circa 50 de minute. De data aceasta, autobuzul face mai multe opriri, pentru a lua călători din localitățile pe care le străbate. După lumea care urca și coboara, imi dau seama că 403 nu este destinat exclusiv turiștilor. În Sintra, autobuzul are mai multe opriri, punctul terminus fiind gara, unde e cel mai indicat să cobori, având în vedere că de acolo găsești cel mai usor mijloace de transport dacă vrei să vizitezi împrejurimile.

Sintra este o localitate în care se găsesc niște castele, situate pe niște culmi stâncoase, la care e destul de dificil să ajungi pe jos. Mai sunt aventurieri care încearcă treaba asta (probabil pasionați ai drumețiilor montane), însă eu zic că nu merită. Lângă gară se află stația din care pot fi luate diverse mijloace de transport spre obiectivele de vizitat: de la autobuze obișnuite, microbuze, până la double-deckers de tipul hop on – hop off.

Linia 434 (tot a companiei SCOTTURB) te duce la Palatul Național Sintra, Castelul Maur și Palatul da Pena. Acesta din urmă este “perla coroanei”, obiectivul pe care toata lumea nu vrea să-l rateze în Sintra. Biletul pentru autobuzul 434 costă 5 euro, iar traseul este pe principiul hop on – hop off. Există oprire la fiecare obiectiv, urmând ca, dupa ce îl vizitezi, să aștepți în stație autobuzul pentru care ai plătit, care te va duce către următorul obiectiv.

Stația pentru Palacio da Pena este situată la o altitudine inferioară castelului. Astfel că ești nevoit să urci pe jos, urmând să ajungi la intrarea propriu-zisă după vreo 10-15 minute de efort. Depinde cât ești de pregătit fizic. Sau… poți să iei un alt minibus, care pentru 3 euro dus-întors te duce și te aduce de la poartă în 2 minute.

Dar, mai întâi biletul de intrare pentru castel. Acesta a costat 11,50 euro, prețul fiind unul de low season dupa cum era specificat la ghereta de unde se achiziționa. Deși mi s-a părut puțin scump, după ce am vizitat palatul am concluzionat că meritat fiecare cent.