Bartolomeu Doinas: San Marino, acolo unde se avântă vulturii

Am parafrazat un film extraordinar din 1968, “Where Eagles Dare”, cu Richard Burton și Clint Eastwood în rolurile principale, în încercarea de a descrie în doar câteva cuvinte experiența pe care am trăit-o pe Monte Titano, stânca pe care s-a format actualul stat San Marino. Imaginea castelului din Alpi, învăluit în ceață, unde se petrece acțiunea filmului, este similară cu cea a fortificațiilor sanmarineze, după cum sper că se poate constata din pozele ce urmează.

Aici am ajuns zburând spre Bologna. Și apoi, via Rimini. Lângă gara din Rimini se află stația de autobuz de unde se ia legătura spre San Marino. Cursele sunt zilnice, la un interval de circa 1 oră și 15 minute. Drumul durează aproximativ 30 de minute, iar o călătorie costă 5 euro.

După ce părăsești Rimini, în față se dezvăluie un peisaj colinar, pe care ceața ce învăluia relieful în acea zi de decembrie când pașii m-au purtat prin aceste locuri nu m-a lăsat să-l disting prea bine. Dar, pe măsură ce autobuzul urca spre Monte Titano, iar ceața rămânea din ce în ce mai jos, începeau să se distingă fortificațiile orașului San Marino, ce aveau să constituie obiectivele mele pentru ziua respectivă.

Drumul până sus, la cetate (sau la cetăți), e destul de anevois și întortocheat, conferind orașului un plus de... inaccesibilitate. Ceea ce întărește și mai mult comparația din titlu.

San Marino a fost întemeiat în anul 301 d.Hr. de Marinus, un cioplitor în piatră originar de pe coasta dalmatică (azi în Croația), care venise să lucreze la reconstrucția orașului Rimini. Fiind persecutat pentru credința sa creștină, s-a refugiat pe Monte Titano, unde a construit o biserică din piatră, punând bazele unei comunități monastice libere. De altfel, sanmarinezii se mândresc cu țara lor ca fiind cel mai vechi stat suveran și cea mai veche republică constituțională.

Autogara din San Marino se află la baza zidurilor orașului. De aici, ca turist urci pe jos. Totul este din piatră, clădiri și străzi. Aspectul e oarcum asemănător cu cel pe care îl oferă Sighișoara, de orășel medieval înconjurat de ziduri de apărare, numai că străduțele și clădirile din San Marino au un aspect mai nou și mai îngrijit. Între zidurile orașului, străzile sunt la fel de întortocheate ca și drumul care m-a adus până aici. Într-un fel se aseamănă cu cele din Monte Carlo, cu mențiunea că în principatul monegasc acestea sunt asfaltate, iar clădirile au o structură modernă. În concluzie, San Marino pare o combinație de Sighișoara cu Monte Carlo... dacă ați mai pomenit așa ceva!

Din loc în loc se întâlnesc mici piețe publice, fiecare fiind străjuită de câte o clădire cu însemnătate istorică. Prima care îmi iese în cale este Piazza della Libertà, unde se găsește Palazzo Pubblico (Palatul Public). De pe plăcuța explicativă ce se găsește în piață aflu că a fost construit pe fundația unei clădiri mai vechi, din secolele XIV-XV, forma actuală fiind inaugurată în 1894. De asemenea, palatul și clădirile adiacente ar fi și sediul principalelor structuri administrative ale statului (căpitanul regent – adică șeful statului, guvern, parlament etc.), ceea ce pare greu de închipuit judecând după dimensiunile acestor construcții. Dar, la un stat liliputan, probabil că nici instituțiile respective nu sunt așa mari...

O altă piață este cea a Basilicii din San Marino, principalul lăcaș de cult din oraș. Construcția actuală datează din 1836, fiind ridicată pe locul unei biserici mai vechi, și adăpostește moaște ale Sfântului Marinus, patronul spiritual al statului.

Din când în când mai arunc câte o privire peste zidurile orașului, de unde se văd celelalte localități de la poalele muntelui Titano, peste care încă stă așezată în continuare ceața. Sus e soare cu dinți. Nu pot să nu mă gândesc și la denumirea oficială a acestui stat: Serenissima Repubblica di San Marino! Parcă sună într-un fel, nu-i așa? Aerul rece și senzația de frig nu le mai simt așa de pregnant pentru că efortul depus pentru urcușul permanent pe care l-am avut de când am pășit prin poarta de intrare în oraș m-a încălzit puțin.

Ajung și la principalul punct de atracție al orașului, Castello della Guaita, prima fortăreață ridicată pe Monte Titano. Pe locul pe care se află aceasta, precum și pe împrejurimile ei, a trăit prima comunitate de oameni strânsă în jurul lui Marinus, care a fondat acest stat (the founding fathers, cum ar spune americanii). Fortăreața datează din secolul XII, iar de-alungul timpului a avut rol de apărare și a funcționat și ca închisoare. Cel ce veghea împrejurimile de aici trebuia să tragă un clopot în caz de primejdie, același clopot fiind folosit și azi pentru a anunța sesiunile Parlamentului. În interior se găsește și o mică biserică, dedicată Sfintei Barbara, patroana spirituală a artileriștilor.

De la Guaita se zărește și cea de-a doua fortăreață, Cesta. Pentru a ajunge la ea trebuie urmată o cărare de piatră, cu ziduri mici de o parte și de alta. Din loc în loc sunt stâlpi de iluminat și mă întreb ce senzație o fi noaptea, cu lumina care s-ar revărsa peste aceste construcții. Cesta datează din secolul XIII și se află pe cea mai înaltă culme a Muntelui Titano (756 m deasupra nivelului mării). În trecut a servit ca garnizoană, iar în caz de necesitate găzduia și un regiment de trăgători cu arbaleta. În prezent adăpostește un muzeu al armelor, în care sunt expuse piese ce evidențiază evoluția acestora pe parcursul ultimelor cinci secole.

De aici pleacă o potecă și spre cel de-al treilea turn, Torre del Montale. Acesta nu este deschis publicului, poate și de aceea aspectul neamenajat al căii de acces către el. Turnul Montale datează din secolul XIV și a avut un rol important în timpul războaielor pe care sanmarinezii le-au avut cu Familia Malatesta din Rimini, care stăpânea împrejurimile până în secolul XVI. Ulterior, acesta a servit ca punct de lucru al unei cariere de piatră ce a fost utilizată la construcția caselor din orașul vechi.

În orașul vechi se găsesc cîteva restaurante cu terasă, cele mai căutate fiind cele aflate pe marginile muntelui, de unde se desfășoară priveliștea despre care am menționat pe parcurs. Vederea amețitoare este amplificată și de senzația de respirație tăiată pe care o ai uitându-te în jos.
Aleg să stau la o terasă situată la intrarea spre Guaita, pentru a-mi trage puțin sufletul la o bere rece și a încerca să desprind unele concluzii. Astfel, San Marino se dovedește a fi o destinație ce nu trebuie ratată dacă ajungi în vacanță, la plajă, la Rimini sau în city-break la Bologna. Vizita nu e cine știe ce de obositoare, o jumătate de zi fiind suficientă pentru a-ți face o idee. Regiunea este bogată în istorie, iar exemplul oamenilor de aici, care au reușit să-și mențină independența și libertățile, în ciuda apartenenței la o națiune foarte mică, este demn de atenție. Un cuib de vulturi...