Belgrad. O raită prin țările slavilor de sud (iugoslavii). Partea I



Într-o zi caniculară de august, pașii m-au purtat din nou la Belgrad. Capitala Serbiei și a fostei Iugoslavii m-a întâmpinat cu aceeași zăpușală ca acum cinci ani, când am vizitat-o pentru prima dată. Poate de la căldura excesivă, de care am avut parte în această vară și în România, orașul părea destul de liniștit, fapt care mi-a indus și mie o stare asemănătoare, ce a înlocuit surescitarea care mă cuprinsese după ore în șir de stat pe scaunul autocarului. O atmosferă numai bună pentru a porni în revederea locurilor pe care le mai văzusem și înainte...
Simbolul Belgradului este, fără îndoială, fortăreața Kalemegdan. Situată chiar în inima capitalei sârbe (Stari Grad – orașul vechi), pe o colină, acolo unde râul Sava se varsă în Dunăre, fortăreața oferă o perspectivă spectaculoasă asupra orașului, în special asupra Belgradului nou. Caracterul spectaculos este amplificat și de confluența celor două ape, peisajul cu verdeață din belșug fiind relaxant pentru ochi și creier.
 
 
 
 
Istotia fortăreței este deosebit de bogată și interesantă, amintirea câtorva repere putând constitui un motiv în plus de a o vizita. Astfel, construcția, care în prezent este formată din niște ziduri (majoritatea refăcute) cu aspect medieval, are continuitate în acel loc încă din antichitate. Fortăreața a fost construită în secolul III î.e.n. de către celți, în urma unei bătălii cu strămoșii noștri daci și traci, care locuiau în acel loc. Poate și acesta e un motiv pentru care m-am simțit bine la Belgrad, știind că înaintașii mei au stat și ei acum mai bine de 2200 de ani...
Ulterior, fortăreața a intrat în stăpânirea romanilor, care au făcut din ea un avanpost al Imperiului la granița cu popoarele barbare. Apoi au venit goții și hunii. De altfel, legenda spune că mormântul temutului Attila, căpetenia hunilor, s-ar afla chiar sub zidurile fortăreței. Au urmat popoarele slave, bulgarii și sârbii, aceștia din urmă stabilindu-se definitiv aici.
Începând cu Evul Mediu, cetatea a fost râvnită și stăpânită de unguri și de turci. Aș aminti aici o altă interesectare cu istoria românilor: bătălia pe care Iancu de Hunedoara a purtat-o cu turcii în anul 1456, când a reușit să stăvilească expansiunea otomană spre centru Europei. De aici s-ar părea că vine și denumirea fortăreței (“kale” în limba turcă înseamnă “cetate”, iar “megdan”, “câmp de bătălie”). Totuși, mai tîrziu, turcii au pus stăpânire pe fortăreață și pe oraș, care s-a întins vreme de câteva secole.
Poate și de aceea senzația de îmbinare a trecutului cu prezentul pe care o ai în punctul de belvedere al fortăreței, când în spate ai zidurile cu aspect medieval, iar în față clădirile moderne, din beton sau sticlă, ale orașului nou.
În acest punct, există un alt obiectiv ce nu trebuie ratat la Kalemegdan și anume statuia Pobednik (sau The Victor cum este cunoscută în engleză), care comemorază victoriile sârbilor împotriva imperiilor Otoman și Austro-Ungar, care au condus la formarea Serbiei moderne. Aceasta fusese așezată, inițial, în centrul orașului, dar, cum reprezintă un nud, municipalitatea s-a gândit să o mute într-un loc mai... “ferit” și astfel a ajuns aici. Statuia a fost realizată de sculptorul croat Ivan Meštrović, prilej pentru a mai găsi o legătură cu istoria românilor. Sculptorul este cel ce a realizat prima statuie a regelui Carol I, ce se găsea în București, în fața fostului Palat Regal (actualmente Muzeul Național de Artă al României), distrusă la instalarea regimului comunist. Cea existentă în prezent este refăcută după vechile schițe.
În jurul fortăreței, se găsește parcul Kalemegdan, care e destul de întins, fiind unul dintre locurile de relaxare preferate ale locuitorilor capitalei sârbe. Pe lângă elementele de vegetație specifice parcurilor, acesta include mai multe clădiri ce adăpostesc diferite atracții. Una dintre ele este Muzeul Militar, ce expune tehnică militară, o parte din exponate (tancuri, tunuri, mitraliere) fiind așezate în aer liber, pe lângă zidurile cetățeii. 
 
 
De asemenea, aici se găsește și o grădină zoologică, pe care, însă, nu am vizitat-o. Iar, dacă tot am amintit de legenda referitoare la mormântul regelui Attila, trebuie să menționez că în parc se mai găsesc niște construcții funerare: mausoleul lui Tito, celebrul “lider maximo” al Iugoslaviei după cel de-al doilea război mondial, precum și mormântul lui Damat Ali Pașa, un comandant otoman și mare vizir, despre care recunosc că nu știu cu ce i-a impresionat pe sârbi pentru a-i îngriji locul unde își doarme somnul de veci.
De la parcul Kalemegdan, pornește spre centrul orașului strada Cneazul Mihail, principala arteră turistică și comercială a orașului. Este o stradă în totalitate pietonală, cu clădiri din secolul XIX, ce oferă o perspectivă plăcută asupra stilului arhitectonic al capitalei sârbe. În general, este destul de aglomerată, fiind plină de turiști și de localnici. De o parte și de alta sunt diverse magazine și resturante cu terasă, de la care se poate lua pulsul orașului. Din loc în loc, pe mijloc, tarabe ale vânzătorilor de suveniruri. Pe anumite porțiuni, pentru diversitate, sunt și copaci ornamentali, care sporesc imaginea plăcută retinei. Per total, senzația e că toată lumea din Belgrad e acolo, de aceea o plimbare pe această stradă este una din experiențele ce nu trebuie ratate în Belgrad.
 
La capătul celălalt al străzii se află Piața Republicii, un loc de asemenea frecventat de belgrădeni și de turiști. Și aici se întîlnesc numeroase terase la care se poate sta și privi la agitația orașului, care se simte mai din plin, acest loc fiind un nod pentru mai multe artere aglomerate din centrul orașului. În mijlocul pieței, se află statuia ecvestră a lui Mihailo Obrenović, considerat cel mai luminat conducător al Serbiei moderne. Tot în piață se găsește și Muzeul Național din Belgrad, unde se pot admira elemente de artă veche, iar vizitatorii pot afla mai multe despre istoria poporului sârb.
 
Din Piața Republicii mai pornește o străduță, Skadarska (sau Skadarlija), care mie mi-a plăcut foarte mult și care nu ar trebui să lipsească din turul orașului Belgrad. Are un aer vintage, este pietonală, pavată cu piatră cubică, fiind considerată cea mai boemă stradă din capitala sârbă. Se aseamănă foarte mult cu străduțele din centrul vechi al Bucureștiului, ce sunt foarte căutate de turiștii străini. Cândva, prin secolul XIX, aici se așezaseră țiganii, de aceea zona purta și denumirea de cartierul țigănesc. În prezent, s-au dezvoltat foarte multe restaurante cu terase și cafenele, fiecare având la intrare flori foarte frumoase. Eu am considerat-o locul ideal pentru a servi în tihnă mâncare cu specific sârbesc.
 
 
 
 
 
O altă construcție impunătoare în Belgrad este catedrala Sfântul Sava, care, la momentul actual, este cel mai mare lăcaș de cult ortodox din lume. Accentuez “la momentul actual” pentru că, atunci când va fi gata, Catedrala Mântuirii Neamului din București va fi cea mai impunătoare biserică ortodoxă. Construită în stil bizantin, îl are ca patron spiritual pe Sfântul Sava, întemeietorul bisericii ortodoxe sârbe. În prezent, catedrala este în renovare pe interior, însă ea poate fi admirată din exterior, putând fi vizitate și catacombele.
 
 
În raita mea pe străzile orașului am întâlnit mai multe clădiri care mi s-au părut interesante, fie prin arhitectură, fie prin dimensiunile construcției.
 
 
 
 
 
 
Un aspect pe care nu ai cum să nu-l observi în Belgrad este legat de urmele adânci pe fața orașului pe care le-au lăsat războaiele în care această țară a fost implicată în anii ‘90, care au avut ca rezultat destrămarea Iugoslaviei. Acestea, împreună cu conflictul armat din Kosovo, din finalul acelor ani tumultoși, au atras implicarea NATO, fapt ce s-a soldat cu bombardarea capitalei sârbe de către aviația alianței nord-atlantice. Astfel că multe clădiri, în special cele ce adăposteau sediile administrației centrale (ministerul apărării, ministerul de interne etc.), dar nu numai, au fost ținte ale bombardamentelor aliate, acestea fiind în ruină și în prezent. Nu știu de ce nu au fost reconstruite sau ceva de genul; nu pot să mă gândesc decât la un singur lucru: acea perioadă continuă să fie o rană deschisă pentru poporul sârb, care vrea ca generațiile sale viitoare să nu uite ceea ce s-a întâmplat. De altfel, continuând drumul spre Muntenegru, într-o mică localitate am dat, la o margine de drum, peste o inscripție “Fuck NATO”, care cred că e sugestivă pentru sentimentele pe care sârbii le mai păstrează în această privință...

 
 
 

Etichete: , , , , , ,