Alpii Dinarici ai Serbiei și Canionul Tara din Muntenegru. O raită prin țările slavilor de sud (iugoslavii). Partea II

Lasând în urmă Belgradul, drumul spre Muntenegru șerpuiește printre niște dealuri împădurite, iar verdele ce pare să fie prezent oriunde mut privirea începe să-mi gâdile nările cu miros de iarbă proaspătă, ce-mi invadează căile olfactive fără să țină cont de rezistența parbrizului.

O scurtă oprire în Čačak, la OMV, după care drumul începe să urce pentru că în față se întind Alpii Dinarici, forma de relief predominantă în sud-estul Serbiei.

Pe traseu, undeva în dreapta, într-o râpă, se lasă Užice, un orășel ce mi-a atras atenția prin cimitirul său, aflat undeva sus, într-un punct de maximă altitudine locală, chiar deasupra drumului, dar și a vetrei orașului. Un alt aspect neobișnuit la acesta e faptul că în loc de cruci sunt numai pietre funerare, ceea ce nu e caracteristic cultului ortodox.

Apoi drumul străbate stațiunea montană Zlatibor, al cărei peisaj mi s-a părut că se aseamănă oarecum cu împrejurimile stațiunii Rânca, din județul Gorj. Aici, verdele ce până acum predomina peisajul pălește, lăsând loc auriului, semn că de o vară caniculară, ce a pârjolit pământul, au avut parte și locuitorii din zonă.

Continuând drumul, se merge paralel cu râul Uvac, ce se varsă în lacul Zlatar, pentru ca apoi să-și continuie drumul șerpuit spre Marea Adriatică.

Lacul Zlatar e senzațional. Are o culoare albastru deschis, cu nuanțe de turcoaz, așa cum au mările exotice. Aici se poate poposi la un restaurant cu terasă ce se află chiar în buza lacului, dar undeva sus, astfel că priveliștea ce se arată în fața ochilor va rămâne cu siguranță una de neuitat.

Traseul continuă prin Nova Varoš, o altă stațiune montană din Munții Zlatar ai Alpilor Dinarici, pentru ca, apoi, între localitățile Prijepolje (Serbia) și Pljevlja (Muntenegru), să urmeze punctul de trecere a frontierei dintre cele două țări, situat la o altitudine de 1264 m. Aceasta îi conferă statutul de punctul de trecere a frontierei situat la cea mai mare altitudine din Europa și, probabil, unul dintre cele mai înalte din lume.

În Muntenegru, peisajul montan ce se dezvăluie este de o frumusețe aparte. Formele de relief sunt acoperite aproape în totalitate de păduri, astfel că verdele pune iar stăpânire pe retină.

De pe drumul ce descrie o sinusoidă pentru a face mai lină diferența de nivel, căci de acum se coboară, se zărește Podul Belvedere, cunoscut local ca Most na Ɖurđevića Tari, care marchează intrarea în Canionul Tara, din Parcul Național Durmitor.

Podul e locul potrivit pentru un popas, la unul din capete găsindu-se un restaurant cu terasă de unde poate fi admirată și întreaga priveliște. De asemenea, locația oferă posibilitatea de a face poze peisajului senzațional.  

Când am auzit prima dată de Canionul Tara, gândul m-a dus, bineînțeles, la Grand Canyon din Statele Unite ale Americii. Mă așteptam la un traseu printre niște stânci golașe, chiar la un peisaj arid. În realitate, nu este deloc așa, pentru că de o parte și de alta a râului Tara, care își face loc printre acești munți, dând naștere acestei minunate forme a naturii, se află niște versanți acoperiți aproape în totalitate de pădure sau alte forme de vegetație.

Astfel, imaginea care se întipărește în ochi are un efect relaxant. De fapt, “canionul” este un fel de defileu sau, cum întâlnim mai des pe la noi, chei.

Drumul, pe cât de spectaculos, pe atât este de periculos, deoarece, de o parte și de alta sunt văi adânci, un moment de neatenție la volan putând fi fatal. Mă gândesc acum la accidentul din 23 iunie 2013, în care 19 români și-au găit sfârșitul pe acest traseu, în acel loc fiind ridicată de rudele acetora o troiță ce se poate vedea chiar la marginea șoselei.

Un lucru interesant este legat de numele parcului Durmitor. Rezonanța asemănătoare cuvântului românesc “dormitor” este evidentă, denumirea însemnând chiar “loc de dormit” și fiind dată de ciobanii aromâni care și-au mânat turmele de oi prin acești munți, pe care îi foloseau ca loc de odihnă sau de popas. Astfel, după urmele dacilor găsite la Belgrad, despre care am povestit în articolul anterior, am dat peste un alt element de intersectare cu istoria românilor. În concluzie, o incursiune prin țările fostei Iugoslavii e un prilej de a afla mai multe lucruri despre poporul nostru și ramurile sale din peninsula Balcanică, care sunt mai puțin “promovate” în cărțile de istorie de la noi.

Parcul Durmitor se continuă cu altul: Parcul Național Biogradska Gora, în care se întâlnește una dintre ultimele păduri virgine din Europa, cu copaci mai vechi de 500 de ani.

Din goana mașinii, peisajul diferă de cel al Parcului Durmitor prin faptul că stâncile muntoase sunt mai golașe, acoperite cu puțină vegetație, fapt care mi-a creat o impresie de maiestuozitate mai pronunțată. Astfel, priveliștea parcă aduce mai mult cu ce am văzut în România la Cheile Bicazului sau Cheile Sohodolului din județul Gorj.

Spre seară am ajuns în capitala Muntenegrului, Podgorica (fostă Titograd, în onoarea lui Josip Broz Tito, președintele fostei Iugoslavii). Orașul nu este deloc spectaculos, fiind caracteristic stilului comunist, cu blocuri de locuințe care nu oferă iamgini de neuitat, asemănătoare cu cele care se găsesc în majoritatea orașelor de la noi. În zona centrală sunt câteva străduțe pietonale, cu case, însă nici acestea nu sunt ceva demn de menționat. Mi-a atras atenția catedrala din oraș, însă așezarea într-o zonă cu blocuri, cu aspect muncitoresc, nu o pune parcă în valoare așa cum trebuie.