Ce faci
când te plictisești? Dai o fugă la Pitești. Într-o zi ploioasă de brumărel am
luat drumul Argeșului să vizitez niște prieteni. Și, cum într-o astfel de zi e
mai bine să stai în casă, gând la gând cu bucurie am luat decizia să sfidăm
vremea potrivnică și să mergem să vedem împrejurimile. Pentru că Argeșul este
un pământ încărcat de istorie la tot pasul, am ales să vizităm niște case
memoriale și domeniile ce au aparținut cândva unor familii ce au marcat istoria
modernă și contemporană a României. Trei la număr și toate într-o singură zi: a Brătienilor, a fraților Golești
și a marelui pianist Dinu Lipatti.
Pe o
ploaie mocănească ce a pus stăpânire pe toată ziua am purces pe DN7, adică
vechiul drum dintre Pitești și București, până să se construiască autostrada
A1. La vreo 2 km de Pitești se află localitatea Ștefăneștii Noi, unde se
găsește domeniul Florica, care, la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX, a fost reședința Brătienilor, fruntași liberali și făuritori ai
României moderne.
Ion C.
Brătianu, întemeietorul clanului, a fost un pașoptist de frunte, însă în
istoria României este cunoscut, în principal, ca unul dintre membrii grupului
de inițiativă al politicienilor români care au plasat țara pe făgașul
monarhiei, prin aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ce avea
să devină regele Carol I al României.
Acesta a
avut trei fii: Ion (Ionel)
I.C. Brătianu, este considerat cel mai mare politician al României și
făuritorul României Mari, fiind prim-ministru (sau președinte al Consiliului de
Miniștru, cum era titulatura atunci) de nu mai puțin de cinci ori, Vintilă
Brătianu – prim-ministru și el și Dinu Brătianu - ultimul președinte al
Partidului Național Liberal, până la instaurarea regimului comunist.
Dinspre
partea feminină, a avut parte de patru fete, una dintre ele, Maria, fiind mama
poetului Ion Pillat, iar alta, Sabina, intrând, prin căsătorie, într-o altă
familie românească veche, de viță nobilă, Cantacuzino.
Din DN,
se face stânga și se urcă puțin spre ceea ce acum poartă denumirea oficială de
parc dendrologic. Vila Florica, denumită astfel în memoria Floricăi, primul
copil al lui Ion C. Brătianu și al soției sale, Pia, ce a murit la vârsta de 3
ani, este o construcție în stil neoromânesc și a fost locul din care era
condusă moșia. Biletul de intrare costă 6,50 lei, preț în care ai parte și de
serviciile unui ghid.
Casa a
fost achiziționată de Ion C. Brătianu în anul 1858, moment din care a devenit
reședință a familiei pentru aproape un secol. Ultima renovare a avut loc în
anul 1889, fiind inițiată de Ionel Brătianu.
În
prezent, moșia, care are numai trei hectare, a fost retrocedată moștenitorilor,
care nu sunt legați afectiv de aceasta, fiind dispuși să o vândă. De la ghid am
aflat că inițial ceruseră trei milioane de euro, însă au fost de acord, până la
urmă, cu oferta statului român de 1,7 milioane euro plus TVA.
Se pot
vizita interioarele care adăpostesc mai multe încăperi ce prezintă fiecare
istoria ei. Salonul de primire a oaspeților este locul în care membrii familiei
își întâmpinu invitații, printre care se regăsesc nume importante ale vieții
sociale și politice românești și nu numai din secolele XIX și XX. Tot aici au
fost luate multe decizii importante pentru țară, având în vedere că atât Ion C.
Brătianu, întemeietorul dinastiei, cât și doi dintre fiii săi, Ion (Ionel) I.C.
Brătianu și Vintilă Brătianu, au fost prim-miniștri ai României.
Un loc
special este biblioteca suspendată (de altfel, în casă, erau nu mai puțin de
patru biblioteci), care, în perioada de glorie a familiei, avea o colecție de peste
20.000 de volume, fiind una dintre cele mai importante din țară. După venirea
comuniștilor, cea mai mare parte a cărților au fost distruse, ca de altfel
multe elemente de mobilier și obiecte personale ce au aparținut membrilor
familiei.
Pe lângă
casă se găsește și ansmablul statuar “La Vulturi”, opera sculptorului croat Ivan Meštrović, cel care a realizat
și statuia regelui Carol I, ce se găsea în fața fostului palat regal din
București (actualmente Muzeul Național de Artă al României). Tradiția locală
spune că vulturii în marmură simbolizează pe cei trei frați Brătianu, puternice
personalități, oameni politici de prim rang ai Romîniei primei jumătăți de veac
XX.
În fața
casei se află o cruce care cândva marca mormântul Floricăi, ce, inițial, era
situat undeva în spatele casei, pe o colină. Ulterior, rămășițele aceteia au
fost mutate în biserica ce se găsește pe domeniu și reprezintă un fel de
maosoleu al familiei.
Cum
treci de bolta care marchează ieșirea din zona considerată parc dendrologic (în
care se află și Vila Florica) faci stânga și drumul te duce la o capelă de care
au grijă trei măicuțe. Ni s-a spus că dacă o găsim închisă, să sunăm la
interfonul casei unde locuiesc măicuțele și să spunem că vrem să intrăm în
biserică. Ne-a răspuns promt una dintre măicuțe, care ne-a deschis biserica.
Partea cea mai interesantă a fost cripta, unde, de la intrare, se văd
mormintele celor mai reprezentativi membri ai familiei, Ion C. Brătianu și Ion
I.C. Brătianu. În dreapta, pe un fel de coridor, se află încastrate în ziduri
mormintele celorlalți membri ai familiei. Coridorul din stânga e gol și în el
se vede apa care curge prin zidurile bisericii de fiecare dată când dă o ploaie
mai zdravănă. Ni s-a explicat că, din cauza faptului că situația juridică a
clădirii și a domeniului este incertă (sau, mai exact, actualilor moștenitori
nu le pasă de domeniu), statul, care dorește să devină proprietar nu poate
investi în lucrări de consolidare.
Din
fostul domeniu se mai poate vedea o construcție albă, aflată la intrare (sau la
ieșire, depinde de cum ți-e drumul), aflată în stare de paragină. Cândva,
aceasta era un fel de sediu central al fermei moșiei.
În
prezent, pentru cine dorește, Vila Florica oferă și spații de cazare
vizitatorilor. De asemenea, este un loc frecventat de tinerii însurăței din
zonă, astfel că în ziua de sâmbătă când am fost noi și-au făcut prezența mai
multe mirese împreună cu aleșii lor, care au vrut să rămână cu poze artistice
realizate în ziua nunții la un conac boieresc. Ne-au cam încurcat vizita, dar,
deh, ce să le faci, le zici ”Casă de piatră!” și încerci să nu le strici pozele!
Lăsând
în urmă moșia Florica, continui pe vechiul drumul ce duce la București (DN 7), pentru
ca, după vreo 2-3 km, să faci dreapta pentru a ajunge în scurt timp (circa 1
km) la moșia Goleștilor, un alt neam de viță nobilă ce și-a pus amprenta pe
devenirea României moderne.
Aici se
poate vizita conacul boieresc, care pe exterior are un aer prea modern (datorat
renovărilor) pentru istoriile ce-i populează interiorul. Intrarea costă 7 lei,
iar conacul face parte dintr-un complex mai mare ce poartă denumirea de Muzeul
Viticulturii și Pomiculturii.
A fost
reședința boierului Dinicu Golescu, cărturar, stolnic, agă, hatman, mare
logofăt și personalitate proeminentă a vieții culturale și politice românești
de la începutul secolului XIX. Acesta a înființat pe domeniu o școală, care se
poate vedea și azi, chiar la intrarea în complexul muzeal, unde puteau învăța
copii indiferent de categoria socială din care făceau parte. Clădirea nu mai
este cea orginală, însă, în interior, a fost amenajat un spațiu care se vrea un
fel de replică a condițiilor în care se făcea școală odată. A fost interesant
de descoperit că, în loc de tablă, era o ladă cu nisip pe care erau scrise
literele și, probabil, formate cuvinte. De propoziții întregi nici nu cred că
se punea problema... Există acolo și o tăbliță de scris care aduce perfect cu
tabletele din ziua de azi.
În
interiorul conacului, sunt expuse elemente de mobilier și obiecte originale ce au aparținut
membrilor familiei. Se poate vedea încăperea în care fiii lui Dinicu Golescu –
Nicolae, Ștefan, Radu și Alexandru -, cei care au rămas cunoscuți drept ”frații Golești” își făceau temele,
sub atenta supravegehere a mamei lor, a cărei odaie dădea chiar în cea cu
pricina.
Pe
pereți se găsesc panouri cu explicații referitoare la istoria familiei, de aici
aflând mai multe informații decât de la ghidul ad-hoc, în fapt doamna care lucra
la intrarea în curtea complexului muzeal și care, din câte am înțeles, avea, de
fapt, atribuții de pază. De altfel, la un moment dat, ne-a lăsat singuri în
casă, pentru a face turul, fiind solicitată la intrare deoarce acolo nu mai
rămăsese nimeni!!!
Din
corespondența fraților Golești, aflați la studii în străinătate, cu mama lor transpare
patriotismul și iubirea de țară a acestor oameni (chiar dacă aceste noțiuni au
un aer desuet în prezent – nu judec pe nimeni, la urma urmei acestea sunt
vremurile) care își îndemnau părintele să vândă din averea familiei pentru a
susține cauza celor care luptatu pentru afirmarea identității românești și
modernizarea țării. Acele vremuri erau ale generației pașoptiste, ai cărei
iluștri reprezentanți au fost și frații Golești.
Ghdiul
inedit ne-a vorbit și despre o legendă a locului care spune că de la conacul
Goleștilor până la cel al Brătienilor, aflat la câțiva kilometri, ar fi existat
un pasaj subteran secret, însă cred că este mai degrabă doar o legendă și nimic
mai mult.
Am mai aflat
că familia Goleștilor a mai dat personalități cunoascute istoriei românilor și
prin membrii care au părăsit ramura și s-au integrat în alte familii. Frații
Golești au avut și o soră, Anica, ce s-a căsătorit cu Alexandru Racoviță,
intrând, astfel, într-o altă celeberă familie. Anica Racoviță, la rândul ei, a
avut o fiică, Zoe, care s-a căsătorit cu omul de afaceri britanic Effingham
Grant, cei doi fiind părinții inginerului Robert Grant, care a participat la
construirea Podului Grant, din București, denumit astfel în onoarea tatălui său.
Peste
drum, se află Biserica Golești, ce datează din secolul XVII, din aceeași
perioadă în care a fost ridicat și conacul inițial (atestat încă de la 1640).
Desigur, construcția actuală este rezultatul mai multor lucrări de refacere și
modernizare.
Continuând
pe DN7, treci de Topoloveni și, după vreo 5-6 km, faci stânga și intri în
localitatea Ciolcești, în care se găsește expoziția permanentă Dinu Lipatti, un
fel de muzeu dedicat memoriei marelui pianist român. Acesta s-a născut la
București, însă tatăl său a cumpărat o moșie în zonă, pe care exista o casă în
care a fost amenajat actualul muzeu.
Aici,
amatorismul cu care se face turism în multe locuri din Romînia e și mai evident.
Custodele muzeului, ca să folosesc, totuși, un termen elegant, e o femeie mai
în vârstă, cu părul împletit în două codițe, ce îi conferă mai degrabă un aer
de școlăriță. Ne întreabă dacă vrem să vizităm casa muzeu, noi îi spunem că da,
replicând că “Imediat!”. Ne
așteptăm să anunțe pe cineva, pe ghid, sper eu, însă... surpriză! Vine tot ea!
Mirosul pregnant de brânză de oaie pe care îl emană hainele ei ponosite
trădează ocupația zilnică. De altfel, noi am părut că am întrerupt-o de la
treaba ei... căra ceva, probabil pentru animalele de acasă.
Pe
dinafară, clădirea nu arată cine știe ce. Deși renovată, se observă porțiuni în
care tencuiala e căzută. Ușa de la intrare și geamurile sunt de termopan, cam
nepotrivit pentru o expoziție ce vrea să aducă în prezent atmosfera vintage,
interbelică, în care a trăit Dinu Lipatti. În interior, pe jos e gresie... Se
poate vizita doar primul nivel, unde, pe pereți, se găsesc replici ale unor
fotografii, însoțite de explicații, care prezintă aspecte din viața lui Dinu
Lipatti: familie, legături cu alte personalități importante ale epocii sale
(aflu că nașul său de botez a fost însuși marele George Enescu), distincții
primite etc. Singurul obiect original din casă e un pian, care a aparținut
muzicianului și care a avut o istorie încercată, fiind salvat de la distrugere
din mâinile celor care au pus stăpânire pe casă, după instalarea regimului
comunist.
Ineditul
nostru ghid pare destul de competent în momentul în care ne oferă explicații
despre viața marelui pianist, însă perioadele în care vorbește trecând de la
una la alta sunt cam lungi... Așteaptă întrebări de la noi și pare bucuroasă că
știe să răspundă, însă și întrebările trebuie puse înspre urechea dreaptă, căci
cu stânga nu prea aude... Plătim și prețul de vizitare, 5,80 lei de persoană,
iar apoi scriem ceva și în cartea de oaspeți, unde citesc că mai multă lume
deplânge modul neprofesionist în care este onorată memoria marelui pianist Dinu
Lipatti...
Totuși,
apropierea dintre cele trei locații, ceea ce face posibilă cu ușurință
vizitarea acestora într-o singură zi, precum și posibilitatea de a afla lucruri
noi despre istoria recentă a României, sunt suficiente elemente care să facă atractive aceste locuri, în
ciuda stângăciilor de care dă dovadă turismul cultural românesc.
Etichete: bratianu, bratienii, florica, golescu, golesti, lipatti
