O zi în vizită la două familii boierești argeșene și la cel mai mare pianist român



Ce faci când te plictisești? Dai o fugă la Pitești. Într-o zi ploioasă de brumărel am luat drumul Argeșului să vizitez niște prieteni. Și, cum într-o astfel de zi e mai bine să stai în casă, gând la gând cu bucurie am luat decizia să sfidăm vremea potrivnică și să mergem să vedem împrejurimile. Pentru că Argeșul este un pământ încărcat de istorie la tot pasul, am ales să vizităm niște case memoriale și domeniile ce au aparținut cândva unor familii ce au marcat istoria modernă și contemporană a României. Trei la număr și toate într-o singură zi: a Brătienilor, a fraților Golești și a marelui pianist Dinu Lipatti.
Pe o ploaie mocănească ce a pus stăpânire pe toată ziua am purces pe DN7, adică vechiul drum dintre Pitești și București, până să se construiască autostrada A1. La vreo 2 km de Pitești se află localitatea Ștefăneștii Noi, unde se găsește domeniul Florica, care, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost reședința Brătienilor, fruntași liberali și făuritori ai României moderne.
Ion C. Brătianu, întemeietorul clanului, a fost un pașoptist de frunte, însă în istoria României este cunoscut, în principal, ca unul dintre membrii grupului de inițiativă al politicienilor români care au plasat țara pe făgașul monarhiei, prin aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ce avea să devină regele Carol I al României.
Acesta a avut trei fii: Ion (Ionel) I.C. Brătianu, este considerat cel mai mare politician al României și făuritorul României Mari, fiind prim-ministru (sau președinte al Consiliului de Miniștru, cum era titulatura atunci) de nu mai puțin de cinci ori, Vintilă Brătianu – prim-ministru și el și Dinu Brătianu - ultimul președinte al Partidului Național Liberal, până la instaurarea regimului comunist.
Dinspre partea feminină, a avut parte de patru fete, una dintre ele, Maria, fiind mama poetului Ion Pillat, iar alta, Sabina, intrând, prin căsătorie, într-o altă familie românească veche, de viță nobilă, Cantacuzino.
Din DN, se face stânga și se urcă puțin spre ceea ce acum poartă denumirea oficială de parc dendrologic. Vila Florica, denumită astfel în memoria Floricăi, primul copil al lui Ion C. Brătianu și al soției sale, Pia, ce a murit la vârsta de 3 ani, este o construcție în stil neoromânesc și a fost locul din care era condusă moșia. Biletul de intrare costă 6,50 lei, preț în care ai parte și de serviciile unui ghid.
Casa a fost achiziționată de Ion C. Brătianu în anul 1858, moment din care a devenit reședință a familiei pentru aproape un secol. Ultima renovare a avut loc în anul 1889, fiind inițiată de Ionel Brătianu.
În prezent, moșia, care are numai trei hectare, a fost retrocedată moștenitorilor, care nu sunt legați afectiv de aceasta, fiind dispuși să o vândă. De la ghid am aflat că inițial ceruseră trei milioane de euro, însă au fost de acord, până la urmă, cu oferta statului român de 1,7 milioane euro plus TVA.
Se pot vizita interioarele care adăpostesc mai multe încăperi ce prezintă fiecare istoria ei. Salonul de primire a oaspeților este locul în care membrii familiei își întâmpinu invitații, printre care se regăsesc nume importante ale vieții sociale și politice românești și nu numai din secolele XIX și XX. Tot aici au fost luate multe decizii importante pentru țară, având în vedere că atât Ion C. Brătianu, întemeietorul dinastiei, cât și doi dintre fiii săi, Ion (Ionel) I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu, au fost prim-miniștri ai României.
Un loc special este biblioteca suspendată (de altfel, în casă, erau nu mai puțin de patru biblioteci), care, în perioada de glorie a familiei, avea o colecție de peste 20.000 de volume, fiind una dintre cele mai importante din țară. După venirea comuniștilor, cea mai mare parte a cărților au fost distruse, ca de altfel multe elemente de mobilier și obiecte personale ce au aparținut membrilor familiei.
Pe lângă casă se găsește și ansmablul statuar La Vulturi”, opera sculptorului croat Ivan Meštrović, cel care a realizat și statuia regelui Carol I, ce se găsea în fața fostului palat regal din București (actualmente Muzeul Național de Artă al României). Tradiția locală spune că vulturii în marmură simbolizează pe cei trei frați Brătianu, puternice personalități, oameni politici de prim rang ai Romîniei primei jumătăți de veac XX.
În fața casei se află o cruce care cândva marca mormântul Floricăi, ce, inițial, era situat undeva în spatele casei, pe o colină. Ulterior, rămășițele aceteia au fost mutate în biserica ce se găsește pe domeniu și reprezintă un fel de maosoleu al familiei.
Cum treci de bolta care marchează ieșirea din zona considerată parc dendrologic (în care se află și Vila Florica) faci stânga și drumul te duce la o capelă de care au grijă trei măicuțe. Ni s-a spus că dacă o găsim închisă, să sunăm la interfonul casei unde locuiesc măicuțele și să spunem că vrem să intrăm în biserică. Ne-a răspuns promt una dintre măicuțe, care ne-a deschis biserica. Partea cea mai interesantă a fost cripta, unde, de la intrare, se văd mormintele celor mai reprezentativi membri ai familiei, Ion C. Brătianu și Ion I.C. Brătianu. În dreapta, pe un fel de coridor, se află încastrate în ziduri mormintele celorlalți membri ai familiei. Coridorul din stânga e gol și în el se vede apa care curge prin zidurile bisericii de fiecare dată când dă o ploaie mai zdravănă. Ni s-a explicat că, din cauza faptului că situația juridică a clădirii și a domeniului este incertă (sau, mai exact, actualilor moștenitori nu le pasă de domeniu), statul, care dorește să devină proprietar nu poate investi în lucrări de consolidare.
Din fostul domeniu se mai poate vedea o construcție albă, aflată la intrare (sau la ieșire, depinde de cum ți-e drumul), aflată în stare de paragină. Cândva, aceasta era un fel de sediu central al fermei moșiei.
În prezent, pentru cine dorește, Vila Florica oferă și spații de cazare vizitatorilor. De asemenea, este un loc frecventat de tinerii însurăței din zonă, astfel că în ziua de sâmbătă când am fost noi și-au făcut prezența mai multe mirese împreună cu aleșii lor, care au vrut să rămână cu poze artistice realizate în ziua nunții la un conac boieresc. Ne-au cam încurcat vizita, dar, deh, ce să le faci, le zici Casă de piatră! și încerci să nu le strici pozele!
Lăsând în urmă moșia Florica, continui pe vechiul drumul ce duce la București (DN 7), pentru ca, după vreo 2-3 km, să faci dreapta pentru a ajunge în scurt timp (circa 1 km) la moșia Goleștilor, un alt neam de viță nobilă ce și-a pus amprenta pe devenirea României moderne.
Aici se poate vizita conacul boieresc, care pe exterior are un aer prea modern (datorat renovărilor) pentru istoriile ce-i populează interiorul. Intrarea costă 7 lei, iar conacul face parte dintr-un complex mai mare ce poartă denumirea de Muzeul Viticulturii și Pomiculturii.
 
A fost reședința boierului Dinicu Golescu, cărturar, stolnic, agă, hatman, mare logofăt și personalitate proeminentă a vieții culturale și politice românești de la începutul secolului XIX. Acesta a înființat pe domeniu o școală, care se poate vedea și azi, chiar la intrarea în complexul muzeal, unde puteau învăța copii indiferent de categoria socială din care făceau parte. Clădirea nu mai este cea orginală, însă, în interior, a fost amenajat un spațiu care se vrea un fel de replică a condițiilor în care se făcea școală odată. A fost interesant de descoperit că, în loc de tablă, era o ladă cu nisip pe care erau scrise literele și, probabil, formate cuvinte. De propoziții întregi nici nu cred că se punea problema... Există acolo și o tăbliță de scris care aduce perfect cu tabletele din ziua de azi.
 
În interiorul conacului, sunt expuse elemente de mobilier și obiecte originale ce au aparținut membrilor familiei. Se poate vedea încăperea în care fiii lui Dinicu Golescu – Nicolae, Ștefan, Radu și Alexandru -, cei care au rămas cunoscuți drept ”frații Golești” își făceau temele, sub atenta supravegehere a mamei lor, a cărei odaie dădea chiar în cea cu pricina.
 
Pe pereți se găsesc panouri cu explicații referitoare la istoria familiei, de aici aflând mai multe informații decât de la ghidul ad-hoc, în fapt doamna care lucra la intrarea în curtea complexului muzeal și care, din câte am înțeles, avea, de fapt, atribuții de pază. De altfel, la un moment dat, ne-a lăsat singuri în casă, pentru a face turul, fiind solicitată la intrare deoarce acolo nu mai rămăsese nimeni!!!
Din corespondența fraților Golești, aflați la studii în străinătate, cu mama lor transpare patriotismul și iubirea de țară a acestor oameni (chiar dacă aceste noțiuni au un aer desuet în prezent – nu judec pe nimeni, la urma urmei acestea sunt vremurile) care își îndemnau părintele să vândă din averea familiei pentru a susține cauza celor care luptatu pentru afirmarea identității românești și modernizarea țării. Acele vremuri erau ale generației pașoptiste, ai cărei iluștri reprezentanți au fost și frații Golești.
Ghdiul inedit ne-a vorbit și despre o legendă a locului care spune că de la conacul Goleștilor până la cel al Brătienilor, aflat la câțiva kilometri, ar fi existat un pasaj subteran secret, însă cred că este mai degrabă doar o legendă și nimic mai mult.
Am mai aflat că familia Goleștilor a mai dat personalități cunoascute istoriei românilor și prin membrii care au părăsit ramura și s-au integrat în alte familii. Frații Golești au avut și o soră, Anica, ce s-a căsătorit cu Alexandru Racoviță, intrând, astfel, într-o altă celeberă familie. Anica Racoviță, la rândul ei, a avut o fiică, Zoe, care s-a căsătorit cu omul de afaceri britanic Effingham Grant, cei doi fiind părinții inginerului Robert Grant, care a participat la construirea Podului Grant, din București, denumit astfel în onoarea tatălui său.
Peste drum, se află Biserica Golești, ce datează din secolul XVII, din aceeași perioadă în care a fost ridicat și conacul inițial (atestat încă de la 1640). Desigur, construcția actuală este rezultatul mai multor lucrări de refacere și modernizare.
Continuând pe DN7, treci de Topoloveni și, după vreo 5-6 km, faci stânga și intri în localitatea Ciolcești, în care se găsește expoziția permanentă Dinu Lipatti, un fel de muzeu dedicat memoriei marelui pianist român. Acesta s-a născut la București, însă tatăl său a cumpărat o moșie în zonă, pe care exista o casă în care a fost amenajat actualul muzeu.
 
 
Aici, amatorismul cu care se face turism în multe locuri din Romînia e și mai evident. Custodele muzeului, ca să folosesc, totuși, un termen elegant, e o femeie mai în vârstă, cu părul împletit în două codițe, ce îi conferă mai degrabă un aer de școlăriță. Ne întreabă dacă vrem să vizităm casa muzeu, noi îi spunem că da, replicând că Imediat!”. Ne așteptăm să anunțe pe cineva, pe ghid, sper eu, însă... surpriză! Vine tot ea! Mirosul pregnant de brânză de oaie pe care îl emană hainele ei ponosite trădează ocupația zilnică. De altfel, noi am părut că am întrerupt-o de la treaba ei... căra ceva, probabil pentru animalele de acasă.
Pe dinafară, clădirea nu arată cine știe ce. Deși renovată, se observă porțiuni în care tencuiala e căzută. Ușa de la intrare și geamurile sunt de termopan, cam nepotrivit pentru o expoziție ce vrea să aducă în prezent atmosfera vintage, interbelică, în care a trăit Dinu Lipatti. În interior, pe jos e gresie... Se poate vizita doar primul nivel, unde, pe pereți, se găsesc replici ale unor fotografii, însoțite de explicații, care prezintă aspecte din viața lui Dinu Lipatti: familie, legături cu alte personalități importante ale epocii sale (aflu că nașul său de botez a fost însuși marele George Enescu), distincții primite etc. Singurul obiect original din casă e un pian, care a aparținut muzicianului și care a avut o istorie încercată, fiind salvat de la distrugere din mâinile celor care au pus stăpânire pe casă, după instalarea regimului comunist.
Ineditul nostru ghid pare destul de competent în momentul în care ne oferă explicații despre viața marelui pianist, însă perioadele în care vorbește trecând de la una la alta sunt cam lungi... Așteaptă întrebări de la noi și pare bucuroasă că știe să răspundă, însă și întrebările trebuie puse înspre urechea dreaptă, căci cu stânga nu prea aude... Plătim și prețul de vizitare, 5,80 lei de persoană, iar apoi scriem ceva și în cartea de oaspeți, unde citesc că mai multă lume deplânge modul neprofesionist în care este onorată memoria marelui pianist Dinu Lipatti...
Totuși, apropierea dintre cele trei locații, ceea ce face posibilă cu ușurință vizitarea acestora într-o singură zi, precum și posibilitatea de a afla lucruri noi despre istoria recentă a României, sunt suficiente elemente care să facă atractive aceste locuri, în ciuda stângăciilor de care dă dovadă turismul cultural românesc.

Etichete: , , , , ,